Retrospectiva

  • Print

Retrospectivă subiectivă asupra folclorului secăşean

Era prin iarna, primăvara anului 1969. Primisem invitaţia de a colabora la o culegere colectivă de folclor. Publicasem până aci câteva articole în „Drumul socialismului”- organul de presă al Regiunii Hunedoara, unde, între altele, în Pagina literar-artistică, apăruse la rubrica „Tradiţii şi personalităţi hunedorene” un amplu material legat de oameni ai satului natal, Nicolae Pauleti şi Ion Blăjan, prin ele numele meu începând a fi cunoscut. Urmare a acestui fapt, şi venise la Roşia Tiberiu Istrate, redactor-şef sau membru în colegiul de redacţie, nu mai ţin bine minte, pentru a mă determina să plec la Deva, să lucrez în cadrul ziarului. Meseria, familia şi mai ştiu eu ce, m-au reţinut însă. Credeam pe atunci cu toată convingerea în valorile satului românesc, într-acea veşnicie de care vorbea la vremea lui Lucian Blaga, şi încercam cu toate puterile a-i promova aceste valori, spre înălţarea şi propăşirea lui.
Aşadar, culegerea apăru. E
ram vreo douăzeci de făptaşi de pe cuprinsul imensei regiuni sub coordonarea prof. Petru Ardeu, dacă-mi aduc bine aminte, director al Casei creaţiei populare, chemaţi să dovedim prin ceea ce înfăptuisem, după spusa lui Dumitru Pop, semnatar al „Cuvântului înainte”, „vitalitatea folclorului acestui ţinut”, originalitatea şi arhaicitatea lui în cadrul mai larg al folclorului românesc. Privesc şi azi, cu nostalgia acelor vremi, chipul ciobănaşului creionat pe copertă doinind din fluier sub cerul înstelat cântece din „Cântecele noastre” (căci chiar aşa fusese botezată şi cartea), şi, răsfoind-o după ani şi ani, o găsesc vrednică de apreciat, răspunzând limpede scopului cu care s-a pornit la drum.
Ispitit de împlinirile şi reuşitele începutului, de care eram, de ce să n-o spun, aşa de mândru, m-am şi văzut sărind în valul altor acţiuni şi manifestări. Căci, din fericire, material era din belşug, în stare încă pură, încă nealterat supărător în conţinutul său viu şi sănătos, cerând parcă a-l salva de la „periciune”, după cum ar fi zis Cipariu la vremea sa. Să aştern pe peliculă unele din datinile noastre, mi-am zis, câtă vreme ele mai vieţuiesc aproape de forma pe care tradiţia le-a impus în viaţa colectivităţii. Pentru că unda civilizatoare a modernismului bătea deja la uşă, parcă nemaiavând răbdare. Aşa am reuşit să realizez câteva documentare mult apreciate la vremea aceea: „Nuntă la Roşia de Secaş” cu Studioul „Al. Sahia” din Bucureşti în 1969, „Butea” şi „Cununa la seceriş” cu Studioul TV din Bucureşti în 1971. Astăzi este ceva obişnuit să realizezi un film, când la tot pasul întâlneşti camere de filmat. Ori pe atunci, când acestea nu erau, totul părea o adevărată minune. Când mă gândesc cu câtă trudă s-au realizat, stau şi mă minunez la ce am fost în stare a mă înhăma (mai ales că şi pe atunci le făcusem, ca şi acum de altfel, tot cam pe cheltuială proprie! Mă rog, de-ale culturii, de ieri şi de azi!)
Moşu Ion Bogdan (Purcel) cu nevasta lui Mili făcuseră ciucuri din lână tricolor şi îi aşezaseră în coarnele boilor ce urma să poarte alaiul nunţii. „C-aşa-i legea!”, zicea el cu mândrie, ajuns să vadă şi una ca asta. „Da’ bine, moşu Ion, îl atenţionez eu speriat, nu ştii că nu-i slobod aşa ceva? Să ieşim cu tricolorul aşa, la vedere?!” „Lasă, tinere dragă, lasă să mă lege pe mine de-o fi să fie ceva!” Nu l-am putut opri, dar nici de legat nu ne-a legat nimeni. Iar când am văzut şi echipa de filmare intrând în biserică să filmeze slujba de cununie (în vreme ce eu mă cununasem cu puţin timp înainte pe ascuns acasă!) chiar că mă vedeam trecut în altă barcă. Dar, nici de data asta n-a fost aşa. Primăvara de la Praga atinsese cât de cât şi plaiurile şi minţile şi sufletele noastre, şi, mai cu seamă, ale celor de pe Dâmboviţa!
Ca să filmez „Butea” mă băgasem dator la Televiziune. Scrisesem celor de acolo despre cele ce le aveam în plan. Asta prin vara anului 1970. Ba încă, făcusem şi o vizită lui Ion Bucheru, vicepreşedinte pe atunci al TV (Doamne, ce birou imens avea, iar el cât de binevoitor se arătase!), el ocupându-se cu adevărat de problemele curente ale instituţiei. Către toamnă mi s-a comunicat că se va face filmarea dacă voi participa (cine avea curaj de aşa ceva, să se dea în spectacol în faţa ţării întregi?!) la concursul „Unu din doi”, cu desfăşurare între două judeţe, în cazul meu între Alba şi Mehedinţi, respectiv între mine şi Gheorghe Roşoga (aflat pe atunci la începutul carierei de cântăreţ), concurs pe teme de folclor. Când mai auzisem că examinator era Ion Mustaţă, o personalitate a vremii în domeniu, (având ca omolog la Radio pe Mihai Florea ) mai că mă cuprinseseră frigurile! Nu mai puteam da înapoi. Începusem pregătirile cu oamenii (câte perechi de oameni tineri, Doamne!) şi nu-i puteam lăsa acum în drum, mai ales că ei erau tare mândri de asta.
Concursul se petrecu, în transmisiune directă, pe scena Casei de Cultură din Sebeş (cât m-am chinuit să înţeleg cum merge de aici în toată ţara!), Virgil Comşa, redactor al TV, de loc din Sebeş, făcea ce făcea şi trăgea cât putea focul la oala lui. Aşa am ajuns şi noi pe această scenă. Când Delia Balaban (mai apoi Buteanu), crainica TV, anunţase începerea transmisiei (era în 14 februarie 1971, orele 18), iar Ion Mustaţă, pregătit anume pentru a intra în emisie, pămătufuit, pudrat şi ferchezuit, ne şedea şi el în coastă, parcă nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Cu bateriile orbitoare îndreptate spre noi, oropsiţii şi nevolnicii de noi, în faţa acelei mase imense de oameni, venită ca la minune, cred că chiar eram duşi de acasă. „Ce ne facem, Gheorghe?” apuc să-i mai şoptesc contraconcurentului meu. „Ce-o da Domnul!” Şi, cu un „ Doamne ajută!” în lăuntrul meu, am pornit la drum.
Totul mersese bine, neaşteptat de bine, până ce, la o vreme, îi văzui pe ai mei în sală( aduşi cu o maşină a TV de acasă să fie de faţă) plângând. Căci, ce şi-or fi zis ei, săracii: „Ui la copilu’ nost în ce şi-o băgat capu! Şi cu atâta lume de faţă! Numa’ de nu s-a face de ruşine, mânca-l-ar amaru’ să-l mânce!” De cum i-am văzut în starea aia, mi s-a şi pus un nod în gât, mai-mai să mă dea gata. Noroc cu Gheorghe al meu că începuse o cântare mândră tare (cânta frumos Gheorghe!) de-mi scosese şi nodul, şi starea ticăloasă în care căzusem. Bine plăcut lumii, s-a cerut îngăduinţa celor de la Bucureşti de a-l prelungi cu încă un sfert de ceas peste ora alocată prin program. Şi aşa a fost dus până la capăt, făcându-ne pe noi adevăraţi eroi ai Sebeşului! Cât de elogios scriau ziarele a doua zi, şi cele locale, şi cele centrale, etichetându-l ca bun şi reuşit concurs. Căci se făcuse, pe măsură ce înainta, un adevărat spectacol de şi despre muzica noastră populară, mult gustat atât de lumea din sală, cât şi de cei de acasă, din faţa televizoarelor. Încât şi azi, cei ce-l mai ştiu, mi-aduc cuvinte frumoase despre cele ce au fost cândva.
La filmarea „Cununii de la seceriş” mi-a fost dat să aud pentru întâia oară un Pluguşor (recitat de secretarul de partid de la Rafinăria Brazi, cine o fi fost?! Că tare mândru îl zicea!), ieşit din tiparele pluguşoarelor bine ştiute, atât cele tradiţionale cât şi cele „adaptate” la cerinţele vremii (eram după vestita vizită în China şi în Coreea de Nord a tovarăşului şi-n pregătirea, la fel de ţinut minte, Plenarei CC din noiembrie 1971 cu vestitele ei teze ideologice!) şi o la fel de celebră Rapangaliţă (cântată de nu mai ştiu cine cu taraful Institutului de Folclor, după spusele regretatului Costel Martiniuc, purtătorul şi aducătorul acestor perle, în faţa cărora pălea chiar şi deocheata strigătură a lui Nicolae Pauleti, de pe la 1838, din Roşia!). Multă vreme şi la multe ocazii ne-am delectat şi ne-am descreţit frunţile cu aceste mostre de literatură populară mai deocheată, ieşită din tiparele cuminţeniei, a reţinerii şi abţinerii creatorului popular, a românului în general (cel puţin pentru zona noastră a Ardealului).
Filmarea, potrivit datinei, trebuia să se încheie cu masa oferită de gospodarul stăpân al locului de clacă, acasă la el. Se opuse însă secretarul de partid. Nu se putea atenta la averea CAP pentru asemenea acţiune! Las’ c-au atentat ei atâţia alţii mai apoi fără aprobarea cuiva! Amintindu-le realizatorul documentarului şi de un posibil Reflector, subiecte fiind la tot pasul, pe loc s-au aflat de toate. Şi, culmea obrăzniciei, nu mult după aceea, la cea dintâi şedinţă a comitetului de partid se aduceau laude organului pentru reuşita acţiunii, înfăptuită de el însuşi! Ca şi cum alţii n-ar mai fi fost pe acolo!
Poetul Ion Mărgineanu, lucrând la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare (cum se chema pe atunci, şi nu ca azi cu acel nume de renume, greu de reţinut şi de cel ce i l-a dat!) se îngriji, cu sârguinţă şi pricepere, de apariţia cărţii noastre „Ia-ţi, mireasă, ziua bună!”(în colaborare cu prof. Ioan Sârbu). Era prin primăvara lui ’72. Trecuse, aşadar, faimoasa plenară şi acum se vedeau roadele ei netrebnice. Cartea avea multe pagini. Era un studiu asupra obiceiurilor de pe Secaş, fiecare din ele fiind însoţit de o bogată creaţie literar-muzicală. Numai că bogăţia scădea cu fiecare lectură asupra ei, de jos până sus, prin întregul şi stufosul lanţ al cenzurii. Sufla, de acum, lumea şi-n iaurt! Aşa, din ceea ce fusese iniţial, rămăsese doar un puiuţ (vreo 150 de pagini). Orice piesă ce conţinea un cuvânt „nepotrivit” pica în totalitate. „Nu da, Doamne, nimănui”, de pildă, pentru acel Doamne, pierea întreaga poezie. Intrigat de cele ce se întâmplă, îl abordez pe Poet: „Ce se petrece?” „Să vă pară bine şi de atât!”, încerca el să ne îmbune. „Bine că n-a căzut de tot!” „Las’ că-i bine şi-aşa rău!” ne-am zis în sinea noastră acceptând „cu recunoştinţă” tot ceea ce s-a făcut pentru noi.
Periată, lustruită şi subţiată, cartea a rămas oricum cap şi început seriei de studii şi cărţi ce i-au urmat, fiecare cu soarta şi destinul propriu.
Habet sua fata libeli!
Cât de greu se apărea, aşadar, pe piaţă cu o carte ori cu vreun studiu sau alt produs spiritual la anii de atunci! „Vigilentibus non dormientibus iura sucurunt” ar fi zis latinul la vremea lui, numai că adevărul din înţeleptul dicton căpătase conotaţii opuse, potrivnice, pentru cei puşi să vegheze ca pe masa împăratului să apară doar bucate pe plac, după gustul şi pofta atât de sarbede şi, vai, atât de alterate!
Gemeau sertarele de proiecte, de valori demne de a fi date la lumină, dar…
Strângeam material întruna pentru o lucrare mai amplă, privitoare la folclorul secăşean. Din start unele capitole ale viitorului studiu trebuiau eliminate căci instituţii precum biserica, cu evoluţia ei pe scara istoriei ori contribuţia sa la menţinerea unităţii de neam şi limbă, nu era îngăduit să se dea marelui public. A zăbovi asupra unor idei „mistice, retrograde”, ce ţin de domeniul mitului ori al magiei era cu neputinţă. Şi asta, în ciuda faptului că asemenea credinţe, practici şi manifestări, întâlnite la tot pasul, împresura cu adevărat firea omului din popor. Câte studii n-au fost închinate gândirii magice, ca acum ea să devină un subiect tabu! Mult mai târziu, când în fruntea secţiei de propagandă a comitetului judeţean de partid ajunsese un om mai luminat (Ioan Moceanu), cu vederi şi gândire mai sănătoase, am putut include, asumându-ne deopotrivă riscul, şi acest capitol în cuprinsul lucrării. Şi asemenea acestuia, câte altele: colinde religioase, teatrul popular (Craii sau Vifleimul), cântecele de stea, moartea şi înmormântarea, manifestări şi practici spirituale definitorii pentru sufletul românului, nu zăceau în adormire.
Continuam neostenit lucrul, valorificând ce şi cum se putea, pentru moment, idei şi concluzii la care ajunsesem în urma peregrinărilor tot mai dese prin satele Secaşelor. Căci aria se extinsese încet-încet de la cele situate pe Secaşul Mic la cele de pe Secaşul Mare, ca în final să constat cu satisfacţie şi deplină convingere că ele aparţin laolaltă aceleiaşi entităţi etnofolclorice, bine statuată între zonele spiritual-istorice ale sud-estului transilvan, Ţara Secaşelor.
Unde şi în ce chip să le fac cunoscute?
Cum ziarul Unirea continua să aibă o pagină de cultură unde nu apăreau încă producţii infestate ori infectate cu morbul ideologiei celei noi (ce nume trudeau pe atunci în secţia culturală a ziarului: Ion Sângereanu, Nicolae Drăgan, Al. Jula! Ce bogată factură spirituală aveau şi prin ce condei meşteşugit se revărsa ea către cititor!), m-am adresat, prin câteva rânduri, organului publicistic respectiv. Le spuneam că aş putea să întreţin o rubrică cu un şir de materiale închinate creaţiei populare şi oamenilor ei născători de frumos. Mi s-a răspuns că ideea e binevenită, că este îmbrăţişată de conducerea ziarului (redactor-şef fiind pe atunci Marian Trandafir) şi că aş putea trimite deja câteva pentru ca ei să se convingă. Şi încheiau cu invitaţia (obişnuită) de a trece pe la redacţie.
Trimit într-adevăr câteva şi ele încep să apară. „La izvoarele geniului popular” se-ntitula materialul deschizător, sub acest generic apărând întreaga suită ce avea să fie găzduită de pagina culturală ani în şir. Şi se pare că erau bine primite şi bine apreciate, căci pagina căpăta colorit prin ceea ce eu aduceam din popor, prin zicerile mele, însoţite de păreri proprii ori argumente ale altora, înainte-mergători bine cotaţi în domeniu, cu studii şi înţelepciune mult mai vaste, nume de rezonanţă în cultura românească. Mi-aduc aminte cum, în autogara din Sebeş, întâlnind, în aşteptarea autobuzului spre casă, pe avocatul Ioan Dop, şeful corpului de control al primului secretar, om de frumoasă cultură şi largă vedere, format la şcoala românească de tradiţie dinaintea războiului de pe urmă, atât de reţinut însă acum, pătimind şi el în anii de început ai noului regim de nici casa nu şi-o mai putuse termina, mi-aduc aminte zic, cum fusesem luat la o parte să nu fim auziţi de cei din jur, căci de văzut ne vedeau cu toţii, şi-mi zice, precaut totuşi şi nu mai puţin discret: „Dragul meu, nu te temi de urmările celor scrise prin articolele dumitale? Nu ţi se par prea îndrăzneţe pentru vremurile de azi?” Rămân uluit. Şi, de ce să n-o spun, şi c-un junghi în inimă, şi cu furnicături reci pe şira spinării. „Eu nu scriu decât ceea ce şi cum simt, domnule avocat. Şi, dacă socotesc că ăsta ar fi adevărul…” „Bine, bine, nu zice nime că n-ar fi, dar nu cred că-i vremea a-l spune acum. Ai grijă!” Dialogul devenise apropiat, părinteşte, el având pe-atunci vârsta părinţilor mei, dacă nu chiar şi cu ceva mai mult.
Ce se întâmplase?
Apăruseră, în lungul şir al acestora, păreri susţinute de/cu citate din filozofi, înţelepţi, gânditori, specialişti ai domeniului (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ovidiu Bârlea ş.a.) a căror resurecţie întârzia să se producă ori era la cei dintâi paşi ai ei. Cum cei ce-rcâte ori?! până tăiam o dată, cugetam mai cu grijă la tot ce aşterneam pe hârtie şi trimiteam către lume. Încât învăţătorul Bena din Pian, cel cu mustăcioară mioritică şi soţie preafrumoasă, la o zi a învăţătorului petrecută la grădina de vară de pe Insula Sebeşului (ce dragă ne era această zi, mai ales după ce treceau osanalele părţii dintâi!) îmi mărturisea: „Dragul meu, ce minunat zici despre toate ale noastre! Să ştii că dorm cu ele (cu materialele apărute) la cap. Le am pe toate la colecţie şi le reiau mereu!” Iar când în muzeul şcolii din Petreşti am văzut cum profesorul Eric Tecău le afişase în ramă pe pereţi, mi-am dat seama că ar fi într-adevăr apreciate. De vreme ce veneau din atâtea părţi şi pe atâtea căi.
Pe la redacţie nu trecusem încă. Rămăsesem cuminte acasă. Şi în banca mea. Până-ntr-o zi când…
Urma să începem un nou an şcolar. Şedinţe de tot felul premergeau evenimentul, între ele cele cu directorii (funcţia asta ocupându-mi totuşi prea multă vreme şi prea mulţi ani!) fiind, se înţelege, la loc de frunte. Două zile eram instruiţi, ni se dădeau porunci pe toate liniile, de la pompieri şi circulaţie, la Crucea Roşie şi Sanepid, de la şoimi şi pionieri, la cele ale uteceului şi ale partidului, ca în cele din urmă să ajungem şi la ale învăţământului. Toate cereau şi răpeau timp. Aşa că, de regulă, eram convocaţi pentru două zile.
Cum seara era singura părticică din zi la dispoziţia noastră, poposisem la un ceas de taină cu mai mulţi colegi în crama nou-deschisă, din zidurile cetăţii. Poveştile se-ncing, se râde, se glumeşte şi lumea se lasă încet cuprinsă de veselie. Cineva mă strigă pe numele întreg. Ce trebuinţă o fi avut de mine nu mai ştiu. Destul că de la masa vecină, spate-n spate cu mine, un ins cam de seama mea, plinuţ, cu o chelie imensă, c-un zâmbet larg şi ochi vioi, mă abordă direct, bătându-mă pe umăr: „Nu te supăra, dumneata eşti Ion Popa de la Roşia de Secaş?” „Da!”- răspund eu la fel de surprins. „Cel ce scrie materialele alea de folclor la Unirea?” „Da! continui eu uimit în faţa necunoscutului. „Păi bine, măi frate, de atâta vreme să rămâi în anonimat! Toată lumea se întreabă în redacţie cine e omul ăla de nu-şi face nicicum apariţia de atâta amar de vreme de când ne scrie?” Facem cuvenitele prezentări: „Gusti Presecan mă cheamă!”- îmi zise. „Secretarul de redacţie”, continuă el pe-acelaşi ton cald şi prietenos. „Vino, frate, pe la noi să te cunoşti cu cei de la gazetă. Şi şefu e curios să te ştie!”
Nu mai ştiu dacă ziua următoare le-am trecut pragul, destul că-n scurtă vreme deveniserăm prieteni, mult apropiaţi, de pe la ei mai culegând, cu vremea, şi informaţii „de uz intern”(cât de greu le puteai afla!), făcându-mă mai informat cu ceva, înaintea celor mulţi, despre cum mai umblă ţara şi lumea. Aproape în totalitate materialele astea, publicate în ziar şi-n suplimentul său cultural-artistic, le-am strâns în volumul „Folclor secăşean”, apărut de curând la editura „Astra Blăjeană”, materiale de care nu mă ruşinez cu nimic nici acum după mai bine de trei decenii!
La scurtă vreme mă văd cooptat în colegiul lărgit al ziarului şi poftit de mai multe ori la întrunirile ce-i stabileau tematica şi orientarea spre mai bine. Devenisem cu încetul un om de-al casei şi asta îmi dădea şi mai mare curaj.
Aşa, stimulat, stârnit mereu din somnul cel prăpăditor în care aş fi putut cădea ca un dascăl de ţară, departe de lumea cea înaltă a culturii, cu căi mai anevoioase de informare, treceam din plan în plan, din proiect în proiect. Valorificam şi la clasă, mai precis în afara ei, prin cercul de folclor ce mi-l creasem, cu elevi cuprinşi de drag pentru frumos, pentru podoaba populară. Astfel s-a născut şi lucrarea de gradul I „Valorificarea folclorului local prin cercurile de elevi”, lucrare bine apreciată de comisia în faţa căreia o susţinusem (preşedinte fiind profesorul Romulus Tudoran, bine cotat în Universitatea clujeană de pe atunci prin sobrietatea şi profunzimea cuvântului său, prin caracterul şi ţinuta ireproşabile, de mare şi necontestată integritate). „V-am citit cu atenţie lucrarea, distinse coleg, şi am găsit-o bine aşezată şi structurată, cu idei mult de folos pentru colegii noştri cu preocupări similare!” Crescusem puţin în sinea mea din micuţul ce mă vedeam în aşteptarea zicerii sale hotărâtoare. „V-am citit şi studiul asupra obiceiurilor („Ia-ţi, mireasă, ziua bună!”) de pe valea aia a dumnitale, şi l-am găsit şi pe acesta la fel de bun (de unde şi l-o fi procurat?! şi cum de i-a ajuns în mână?!) şi de interesant. Mă simţeam mai desferecat din chingile teribile în care fusesem încorsetat, mă vedeam mai despovărat de imensitatea încărcăturii lăuntrice cu care pătrunsesem în sală. Asta având în vedere şi faptul că din cei 28 de inşi înscrişi la acest trudnic şi de început mod de perfecţionare dăscălicească, eram singurul profesor ce lucram la ţară! „Şi, continuă el, nici n-ar mai fi fost nevoie de încă o lucrare având studiul acela deja publicat. Dar, oricum, acum e şi mai bine, oprindu-se lucrarea de faţă şi la aspectul metodic, cealaltă abordând doar latura ştiinţifică a temei cercetate”. Ca să încheie, spre totala mea eliberare, cu felicitări şi celelalte de cuviinţă. Iar Monica Lazăr, şezându-mi alături, să mă întrebe, nu fără surprindere (eu fiind ales, după aceea, dintre toţi, să-i reprezint la masa de la Continental, să întreţin comisia), între ea, nu mai puţin dificila universitară şi profesorul taciturn şi puţin deschis chiar şi în faţa unui pahar, aflându-mă): „Pe unde vine Roşia asta a dumitale, de te-ai hotărât să rămâi pe-acolo?” Îi explic ce şi cum îi cu aşezarea asta bizară a mea, pe unde s-ar afla în raport cu oraşele din jur şi cam ce m-a făcut să rămân pe acolo (la acea vreme aveam în judeţ gradul I vreo trei-patru profesori de română!) iar obţinerea lui, a gradului, acum, şi ca vârstă (aveam doar 36 de ani!) şi ca provenienţă dăscălicească, rămânând pe mai departe la sat, chiar că era aproape o ciudăţenie. Îmi făgăduieşte o vizită acasă, la ţară, abătându-se pe la noi, într-unul din drumurile ei repetate către Sibiu, în pregătirea monografiei sale despre Radu Stanca. N-a mai apucat s-o facă pentru că, nu mult după aceea, şi-a oprit pentru totdeauna preumblările.
Rodnice, tinere şi frumoase vremuri!
Începusem deja a fi cât de cât cunoscuţi, şi pe plan judeţean, şi pe plan naţional. Ieşiserăm în lume atât prin imaginile trimise pe ecranele cinematografelor ori ale televizoarelor cât şi direct pe scenă cu formaţiile care creşteau cu zi ce trecea, mai cu seamă calitativ. Câştigasem cu obiceiul filmat („Butea”) locul I pe judeţ la concursul formaţiilor artistice de amatori, iar cu „Cântecul vârstelor”(o suită de datini şi cântece specifice fiecărei vârste) locul al doilea pe ţară, în cadrul aceluiaşi concurs, la Bistriţa (în 1985). Festivalul „Datină străbună pe Secaş”(ajuns acum la a XV a ediţie, cu pornire din anul 1972, dar întrerupt o vreme, antrenând formaţii şi lume tot mai multă din întreaga Ţară a Secaşelor) a răspândit, cel puţin în judeţele Alba şi Sibiu, faima cântecului, jocului, portului şi datinei străbune de pe aceste meleaguri ale Secaşelor. Venise pe la noi şi Zamfir Dejeu de la Radio Cluj ca să preia acest spectacol, ca mai apoi să fim cercetaţi rând pe rând de alte feţe şi nume sonore în folcloristica românească: Elise Stan, Niculina Merceanu, Eugenia Florea, Maria Tănase Marin, Mărioara Morărescu, Ioan Bocşa, Ionel Haplea ori mai tinerii Marinela Baba, Alina Pinca, Nicolae Rusan, Vlad Postolea şi atâţia alţii, fiecare culegând şi ducând în lume comori din comorile locului (inclusiv cărţi şi studii consacrate folclorului secăşean). Fiecare venire, fiecare acţiune pregătită într-acest scop, şi-ar avea o istorie a ei, cu bune şi rele, cu poticneli ce-ncercau să pună în umbră tot ce s-ar fi putut, finalul fiind totuşi izbânditor, spre cinstea celor ce au izvodit asemenea valori şi a celora ce pe moment le valorificau. S-ar naşte o istorie întreagă oprindu-ne asupra tuturor celor realizate, timpul şi spaţiul neîngăduindu-ne însă a o face acum. Renunţăm, nu fără păreri de rău, ştiut fiind faptul că tot mai puţin se cunosc de către cei tineri împlinirile de până mai ieri ale celora ce au pus suflet şi pasiune, fie el popor de rând, intelectuali ori specialişti ai locului, fie personalităţi de marcă venite din afară. Şi asta pe vremea când căminele culturale îşi mai trăiau încă viaţa, când lumea le cerceta nu doar pentru pomeni şi parastase, ci , mai ales, pentru acţiuni întru care scop au fost create.
O, tempora! O, mores!

Ioan Popa